Pilulele anticoncepționale reprezintă una dintre cele mai sigure metode de prevenire a unei sarcini nedorite în rândul femeilor tinere. Dacă sunt administrate conform recomandărilor medicului ele au o eficiență de până la 99%. Cunoașterea tipurilor de anticoncepționale orale și a modului de acțiune favorizează obținerea unei protecții cât mai eficiente și cu riscuri cât mai mici asupra femeilor.

Tipuri de anticoncepționale orale

• Pilulele care conțin doi hormoni (etinil estradiol și un progestativ) în cantități variabile se numesc contraceptive orale combinate. Acestea reprezintă cel mai folosit tip de anticoncepționale orale
• Există și contraceptive orale care conțin doar progesteron. Ele sunt recomandate de obicei femeilor care au contraindicații la estrogeni sau post-partum

În funcție de raportul dintre cei doi hormoni anticoncepționalele pot fi

• monofazice (eliberează aceeași cantitate de estrogen și progesteron în fiecare zi și au, de obicei, aceeași culoare)
• multifazice (au culori diferite și eliberează cantități diferite de hormoni, fiind foarte important să fie luate în ordinea săgeților sau numerotării de pe folie).

Cum funcționează

Cei doi hormoni din compoziția contraceptivelor orale împiedică apariţia unei sarcini și menţin ciclul menstrual stabil. Aceștia au multiple mecanisme de acțiune.

Progestativul

• Inhibă ovulaţia prin acțiunea la nivelul hipotalamusului și hipofizei unde scade pulsurile de GnRh și secreția de LH
• Pe lângă inhibiția hormonilor responsabili pentru apariția ovulației progesteronul are și un efect local
• El determină îngroșarea mucusului cervical afectând astfel mobilitatea spermatozoizilor și implantarea uterină

Etinil estradiolul

• Inhibă secreția de FSH – hormon hipofizar responsabil pentru selecția foliculului dominant (foliculul care intră în ciclul de maturare și este eliberat la ovulație)
• În plus potențează efectele progestativului
• De asemenea asigură stabilitate endometrului împiedicând apariția sângerărilor anormale între menstruații

Alte efecte benefice

Există anumite progestative care au și acțiune antiandrogenică. Acestea sunt folosite nu doar pentru prevenția sarcinii, ci și pentru tratarea unor afecțiuni endocrinologice precum

• hirsutismul (păr în exces cu dispoziție masculină)
• acneea
• amenoreea secundară (absența menstruațiilor)
• sindromul de ovar polichistic

Cum se utilizează

De obicei administrarea primei pilule se face începând cu prima zi de menstruație, la aceeași oră în fiecare zi.

Acest lucru este foarte important în cazul pilulelor care conțin doar progesteron. Întârzierea administrării cu mai mult de 2-3 ore față de ora stabilită scade efectul contraceptiv și necesită folosirea unei alte metode de contracepție (prezervativ) timp de 2 zile.

În cazul pilulelor combinate respectarea orei nu este la fel de strictă, dar pentru o protecție cât mai sigură pilulele trebuie administrate zilnic într-un interval orar constant. În funcție de numărul acestora, se va face o pauză de 7 zile (în cazul în care folia are 21 de comprimate) sau se va continua administrarea fără întrerupere (în cazul în care folia are 28 de comprimate).

Utilizate corect pilulele anticoncepționale vă protejează de o sarcină nedorită dar nu și de bolile cu transmitere sexuală.

Alegerea contraceptivului potrivit vârstei și nevoilor organismului se face după o consultație la medicul endocrinolog sau ginecolog.

Efecte asupra fertilității

Pilulele contraceptive nu determină infertilitate. După renunțarea la folosirea contraceptivelor orale femeile sănătoase din punct de vedere reproductiv pot rămâne însărcinate la fel de repede ca şi femeile care folosesc metode contraceptive nehormonale. În cazul administrării contraceptivelor pentru o perioadă foarte lungă de timp, pot să apară tulburări de ciclu menstrual după oprirea pilulelor. De obicei sunt necesare câteva luni pentru ca axul hipotalamo-hipofizo-ovarian să iasă de sub efectul inhibor al contraceptivelor și să-și reia funcția cu normalizarea ciclului menstrual.

Informarea despre modul de acțiune vă vor ajuta să înțelegeți cum să folosiți cât mai corect această metodă contraceptivă, cu efecte adverse cât mai mici și protecție cât mai ridicată.

Dieta mediteraneană constă în consumul preponderent de pește, fructe, alune, vegetale, cereale, și ulei de măsline. Ea are numeroase beneficii mai ales asupra sistemului cardio-vascular, protejând organismul de afecțiunile cardiace și accidentele vasculare. Studii mai noi susțin efectul benefic al acestui regim alimentar și pentru alte boli.

Dieta mediteraneană și cancerul de sân

Potrivit unui studiu recent prezentat de Organizația Mondială de Cercetare a Cancerului, dieta mediteraneană reduce riscul de a dezolta cancer de sân cu 40%.

Studiul a arătat o reducere a riscului de dezvoltare al unui tip special de cancer de sân – cel cu receptori negativi pentru estrogeni. Acesta apare în special la femeile aflate la menopauză și are un prognostic mai grav. Fiind receptor negativ pentru estrogeni, nu răspunde la tratamentul hormonal. De aceea sunt necesare chimioterapia și radioterapia pentru a trata cancerul de sân.

Un alt factor important pentru a preveni cancerul de sân este evitarea consumului de alcool. Cu toate că în mod tradițional dieta mediteraneană permite consumul unei cantități limitate de alcool, acesta este contraindicat pentru femeile suferind de neoplasm mamar.

Dieta mediteraneană este recomandată și în cazul femeilor tratate pentru neoplasm mamar, deoarece previne reapariția cancerului.

Un studiu realizat în Italia a urmărit timp de 3 ani un grup de femei tratate pentru cancer de sân. Astfel s-a observat o rată mai mică de recidivă în rândul celor care au urmat o dietă mediteraneană. Activitatea fizică regulată este de asemenea un factor esențial în prevenția reapariției cancerului.

Screening-ul pentru cancerul de sân

Chiar și femeile care au un stil de viață sănătos trebuie să cunoască simptomele cancerului de sân și să se adreseze medicului.

Screeningul pentru cancerul de sân depistează tumori foarte mici care nu pot fi diagnosticate prin palpare. Mamografia este singura metoda de screening care scade decesele prin neoplasm mamar. Femeile tinere, sub 40 de ani, nu au indicație de a efectua mamografie. Pentru acestea este indicată ecografia mamară și doar în cazuri la risc mamografia.

O dietă variată bogată în fructe și legume proaspete și activitatea fizică zilnică ajută la scăderea riscului de apariție a cancerului de sân.

Prevenția este elementul cheie în lupta împotriva cancerului de sân iar dieta mediteraneană pare a fi un aliat important. Studii ulterioare sunt necesare pt a identifica factorii de risc implicați în diferitele tipuri de cancer de sân.

Expresia “ești ceea ce mănânci” din medicina ayurvedică poate fi bine înlocuită în societatea occidentală cu “simți ceea ce mănânci”. Stressul cotidian, viața agitată și competiția exagerată duc la simptome de suprasolicitare, depresie și anxietate. În căutarea de soluții pentru a avea o stare emoțională mai bună, obiceiurile alimentare sănătoase sunt o cale simplă dar adesea ignorată.

În ultimii ani studiile de specialitate au demonstrat ameliorarea simptomelor moderate de depresie prin abordarea unei diete sănătoase. Participanții din aceste studii au observat îmbunătățirea stării psihice, iar unii dintre aceștia au raportat dispariția simptomelor depresive.

Alimente care ne protejează de depresie

Seleniul

Seleniul este un mineral cu proprietăți antioxidante și antitumorale, protejând organismul de efectele radicalilor liberi. Alimentația săracă în seleniu a fost asociată cu tulburări de dispoziție, posibil din cauza perturbării activităţii neurotransmiţătorilor cerebrali. De asemenea seleniul este un oligoelement conținut în enzimele din tiroidă cu rol în sinteza hormonilor tiroidieni. Deficitul de seleiu duce la disfuncții tiroidiene, care se pot manifesta, mai ales la pacienții vârstnici, sub formă de simptome depresive. Seleniul se găsește în alimente precum cerealele integrale, nucile braziliene,  usturoiul, carnea, peştele şi fructele de mare (în special tonul şi stridiile). Se pot consuma și suplimente de seleniu, doza zilnică recomandată fiind de 100 micrograme, în cure de 3-6 luni.

Vitamina D

Cunoscută drept vitamină, aceasta este de fapt un hormon. Vitamina D este sintetizată în piele și apoi activată la nivelul ficatului și rinichilor pentru a-și exercita efectele în organism. Vitamina D este bine cunoscută pentru rolul său în absorbția calciului. Însă studiile recente au arătat că această vitamină-hormon are și alte roluri benefice în organism. Un nivel optim de vitamina D protejează de bolile autoimune, procesele neoplazice, afecțiunile cardio-vasculare, tulburările emoționale și depresie. Principala surse de vitamina D este peștele gras (tonul, somonul, macroul). Vitamina D poate fi obținută prin expunerea adecvată la soare sau prin administrarea de suplimente, la ora actuală în farmacii existând numeroase suplimente de calitate. Administrarea zilnică de suplimente conținând vitamina D 1000 UI este recomandată în sezonul rece pentru a preveni deficitul de vitamina D.

Omega 3

Acizii grași omega 3 sunt acizi grași esențiali, care nu pot fi produși în organism, și de aceea trebuie consumați din alimente. Ei reduc inflamația si scad riscul apariției bolilor cardio-vasculare, a cancerului și artritei. La nivel cerebral acizii grași omega 3 participă la formarea învelișului de mielină care protejează celulele nervoase, asigurând procese cognitive eficiente. Cercetătorii au descoperit că administrarea zilnică de 1-2 g de omega 3 a ameliorat simptomele la pacienții depresivi. Beneficii au fost raportate și la femeile care sufereau de depresie postpartum. Principalele surse alimentare de omega 3 sunt peștele (somonul, tonul și macroul), fructele de mare (krill – un tip de  crevete), algele, semințele (dovleac, susan, in, chia) nucile (alune de pădure, migdale, caju).

Antioxidanții

Antioxidanții sunt substanțe nutritive din alimente care neutralizează efectele radicalilor liberi. Radicalii liberi se produc în organism în urma proceselor normale de oxidare și determină inflamție, îmbătrânire prematură și moarte celulară. Consumul de alimente bogate în antioxidanți reduce efectul radicalilor liberi produși de organism sau proveniți din mediu (poluare, radiații). Cei mai cunsocuți antioxidanți sunt

• Vitamina E – uleiuri vegetale presate la rece, avocado, nuci, semințe, cereale integrale, ciocolată amăruie
• Vitamina C – coacăze negre, portocale, lămâi, kiwi, mango, spanac, ardei iute, fructe de pădure
• Beta-caroten (transformat în organism în vitamina A) – morcovi, mango, caise, spanac și patrunjel
• Zinc – fructe de mare, carne roșie, lapte, nuci. Pacienții cu depresie au un nivel scăzut de zinc în organism. O dietă bogată în zinc sau administrarea de suplimente cu zinc crește efectul medicamentelor antidepresive.

Vitaminele din grupul B

Nivelul normal de vitamina B12 și acidul folic (vitamina B9) are un rol protectiv pentru procesele cognitive și tulburările emoționale. Acestea se găsesc în produsele lactate, cereale integrale, carne roșie și pui, ouă, pește și fructe de mare, nuci crude, salată verde. O dietă variată este cea mai simplă modalitate de a asigura un nivel de folat suficient pentru creier.

Proteinele

Proteinele sunt esențiale pentru organismul uman participând la crearea de celule,  țesuturi, hormoni și anticorpi. Proteinele din alimente precum carnea de ton, curcan și năut conțin triptofan, un aminoacid esențial pentru sinteza serotoninei. O sursă foarte bună de triptofan și antioxidanți este ciocolata neagră. Consumată în cantități moderate ciocolata neagră (peste 75 % cacao) reduce stressul și ajută la creșterea stării de bine. Legătura dintre nivelul de serotonină și depresie este incomplet elucidată, însă deficitul de serotonină influenșează dezoltarea depresiei la numeroase persoane. Consumul de alimente bogate în triptofan poate ajuta la prevenția tulburărilor emoționale.

Cele mai cunoscute planuri nutriționale care reduc simptomele de depresie și anxietate sunt dieta mediteraneană și dieta DASH.

Dieta mediteraneană, una dintre cele mai cunoscute cure de slăbire, preia obiceiurile alimentare din sudul Italiei, zona Greciei și a Spaniei din perioada 1940-1950. Se caracterizează prin consumul de cereale integrale, pâine neagră, fructe și legume proaspete, ulei de măsline și pește în defavoarea altor tipuri de carne (pui, carne roșie). Dieta mediteraneană reduce riscul de boală Alzheimer și încetinește declinul cognitiv la persoanele vârstnice.

Dieta DASH a fost dezvoltată de Institutul Național American de Sănătate pentru prevenția bolilor cardio-vasculare. Aceasta pune accentul pe consumul redus de sare și excludere zahărului din alimentație, a uleiurilor tropicale (palmier, cocos) și a produselor din carne procesate (mezeluri). Consumul excesiv de zahăr reduce la nivel crebral expresia unei proteine numită factorul neurotrofic derivat din creier. Aceasta duce la creșterea frecvenței simptomelor de depresie și anxietate

Consumul zilnic de fructe și legume proaspete și renunțarea la dulciuri și alimente intens procesate contribuie la reducerea simptomelor cauzate de stresul cotidian. Deși tulburările emoționale nu depind de un singur factor, o dietă sănătoasă este primul pas pentru prevenția și tratarea cazurilor ușoare de depresie.

Pilozitatea excesivă la femei, dispusă predominant în zone specific masculine, este cunoscută sub denumirea medicală de hirsutism. Firul de păr este gros și negru, având de obicei o creștere lentă. Principalele zone afectate sunt fața, pieptul, abdomenul și zona lombară. Această situație reprezintă un motiv pentru a vă adresa medicului deoarece în spatele ei se pot ascunde diverse boli endocrinologice. 

Hirsutismul este produs de un dezechilibru între hormonii masculini (testosteron și dihidrotestosteron) și cei feminini (estrogeni). Acesta trebuie diferențiat de hipertricoză, condiție caracterizată prin pilozitate excesivă pe tot corpul. Hipertricoza este de obicei de origine familială, nefiind cauzată de o boală. În cazul unui exces de hormoni androgeni (masculini) femeile pot prezenta, pe lângă hirsutism, alte semne de virilizare. Acestea sunt îngroșarea vocii, pierderea părului din zonele temporale, dezvoltarea tipic masculină a musculaturii și hipertrofia clitorisului.

Cauze frecvente de hirsutism

Două dintre cele mai comune cauze sunt sindromul ovarelor polichistice și hirsutismul idiopatic. Ambele pot fi diagnosticate de medicul endocrinolog prin examen fizic, studierea istoricului medical și teste de sânge (analize generale și hormonale). În ambele cazuri creșterea părului se produce treptat și de obicei debutează sau se agravează la pubertate.

• Sindromul ovarelor polichistice afectează 10 % din femeile de vârstă fertilă. Pe lângă hirsutism pacientele asociază adesea acnee, menstruații neregulate cu anovulație și fertilitate scăzută. La examinarea ecografică se poate observa aspectul specific micropolichistic al ovarelor. Unele femei pot asocia disfuncții metabolice precum obezitate sau rezistență la insulină, cu creșterea riscului de a dezvolta diabet zaharat tip 2.

• Hirsutismul idiopatic (adică de cauză necunoscută) reprezintă un diagnostic de excludere. Acesta se pune doar după ce medicul a exclus toate afecțiunile care ar putea determina creșterea pilozității. Femeile cu hirsutism idiopatic au nivele normale de hormoni androgeni și menstruații regulate. În momentul de față cauza nu este complet elucidată. Studiile susțin că aceste femei prezintă activitate crescută enzimei 5-alfa-reductaza, de la nivelul foliculului pilos. Această enzimă transformă testosteronul în dihidrotestosteron, hormon cu activitate androgenică mult mai puternică. Mai exact pacientele cu hirsutism idiopatic au o sensibilitate mai mare la hormonii masculini. 

Cauze rare de hirsutism

• hipotiroidismul (deficit de hormoni tiroidieni)
• hiperplazia adrenală congenitală cu debut tardiv (afecțiune genetică, se caracterizează prin producția anormală de cortizol și hormoni androgeni de glandele suprarenale
• tumorile ovariene sau de glande suprarenale secretante de androgeni
• hiperprolactinemia
• acromegalia (hipersecreția de hormon de creștere)
• sindromul Cushing (hipersecreția de cortizol)

Clasificarea hirsutismului

Severitatea hirsutismului se determină folosind scorul Scorul Ferriman-Gallwey. Acesta însumează valorile ce cuantifică densitatea și caracteristicile firelor de păr de pe zonele afectate. Principalele zone sunt buza superioara, pretragian, submentonier, presternal, linia albă supra și subombilicală, regiunea sacrată, brațe, regiunea internă a coapselor. Acest test se bazează foarte mult pe subiectivitatea examinatorului și de aceea experiența clinică a medicului este importantă.

În funcție de severitate hirsutismul poate fi

• ușor (scor 8-15)
• moderat (scor 16-25)
• sever (scor mai mare de 25) 

Hirsutismul idiopatic este de obicei ușor iar cel din sindromul ovarelor polichistice poate fi ușor sau moderat. Hirsutismul idiopatic este influențat și de etnie, fiind mai frecvent la femeile care au strămoşi din zona mediteraneană, Orientul Mijlociu sau Africa de sud. Hirsutismul produs de anumite tumori secretante de androgeni este adesea sever.

Dacă hirsutismul apare brusc, este sever sau se agravează într-un timp scurt trebuie să vă prezentați cât mai repede la un medic endocrinolog deoarece poate fi vorba despre o afecțiune mai gravă. Este important să-i povestiți medicului ce medicamente luați deoarece există anumite medicamente care pot influența creșterea părului în zone nedorite (danazol, steroizi anabolizanți, cortizon). Identificarea și întreruperea acestora atunci când este posibil determină ameliorarea hirsutismului.

Deși în majoritatea cazurilor, hirsutismul nu ascunde o afecțiune gravă, cauzele trebuie determinate pentru a putea aplica cel mai eficient tratament. Tratamentul hirsutismului constă în îndepărtarea cauzei atunci când este posibil, folosirea anumitor medicamente care inhibă acțiunea hormonilor masculini și epilarea cu laser după ce creșterea excesivă a părului a fost stopată. Însă acest subiect va fi detaliat într-un articol viitor.

Hipercalcemia se referă la nivelul crescut al calciului în sânge (peste 10,5 mg/dl) depistat cu ocazia efectuării unor analize de rutină

Deși efectele hipocalcemiei (nivelul scăzut al calciului) sunt bine cunoscute în populația generală, nu același lucru se poate spune și despre hipercalcemie. Din păcate prezența hipercalcemiei pe un buletin de analize este de multe ori ignorată. De aceea este important ca pacienții să cunoască pericolul care s-ar putea ascunde în spatele unei hipercalcemii netratate.

Calciul joacă un rol important în organism fiind implicat în controlul unor procese precum

• transmiterea nervoasă
• contracția musculară
• coagularea sângelui
• reglarea electroliților (sodiu, potasiu, clor)
• secreția hormonilor și enzimelor

Cauzele hipercalcemiei

• Hipercalcemia este cauzată adesea de o afecțiune endocrinologică numită hiperparatiroidism, când glandele paratiroide secretă în exces hormonul paratiroidian (PTH).
• A doua cauză de hipercalcemie este reprezentată de neoplazii (cancere solide, limfoame, leucemii) și de aceea o hipercalcemie nu trebuie lăsată niciodată neinvestigată.
• Alte cauze rare sunt imobilizarea pe perioade lungi, hipertiroidia, insuficiența renală, intoxicația cu vitamina D sau A, boli granulomatoase (sarcoidoză)
• Anumite medicamente (diuretice tiazidice, litiu)

Simptomele hipercalcemiei

La început pacienții pot fi  asimptomatici iar manifestările apar pe măsură ce nivelul calciului crește. Hipercalcemia severă afectează treptat întregul organism, determinând complicații amenințătoare de viață.

• Simptome ușoare: sete excesivă, urinare frecventă, oboseală, slăbiciune musculară, greață și vărsături, constipați
• Complicații severe: litiază renală, osteoporoză și fracturi osoase, hipertensiune arterială, tulburări de ritm cardiac, convulsii, comă, pancreatită.

În cazul depistării unei valori crescute a calciului în sânge este bine ca pacientul să se adreseze medicului endocrinolog pentru a exclude o afecțiune endocrinologică – hiperparatiroidismul primar, cauză frecventă a hipercalcemiei. De asemenea dacă există suspiciunea de hipercalcemie (istoric de litiază renală, osteoporoză severă la vârstă tânără, convulsii, aritmii) se recomandă evaluarea metabolismului fosfo-calcic.

După descoperirea unei hipercalcemii se realizează o serie de analize de sânge (hemoleucogramă, vsh, uree, creatinină, pth, fosfor, magneziu, fosfatază alcalină), sumar de urină (calciu urinar) și ecografie abdominală pentru a determina cauza și impactul hipercalcemiei.

În cazul depistării unei calcemii mai mare de 14 mg/dl pacientul trebuie să se prezinte cât mai repede la medic deoarece pot să apară complicații severe.

Hiperparatiroidismul primar

Paratiroidele sunt 4 glande aflate la nivelul gâtului în vecinătatea tiroidei cu rol în metabolismul calciului și al vitaminei D. Când ele funcționează în exces apare hiperpartiroidsmul primar. Această tulburare endocrinologică este caracterizată prin nivele mari ale calciului și hormonului PTH și scăzute ale fosforului. Cel mai adesea există un adenom paratiroidian – tumoră care secretă în exces PTH. Acest hormon crește calcemia prin creșterea turnoverului osos, ceea ce înseamnă că scoate calciul din oase. Diagnosticul se pune prin demonstrarea nivelurilor sanguine mari de calciu și PTH si a eliminării crescute de calciu urinar. Ulterior adenomul este localizat cu ajutorul ecografiei cervicale și a scintigrafiei de paratiroide.

Tratamentul hiperparatiroidismului este chirurgical – excizia adenomului. Dacă adenomul a fost localizat preoperator, chirurgul poate practica o intervenție minim invazivă. Postoperator pacientul trebuie atent monitorizat deoarece poate să apară hipocalcemia. Evoluția este în general bună, cu normalizarea calciului și dispariția simptomelor. Până la intervenția chirurgicală, tratamentul hipercalcemiei constă în hidratare adecvată pentru a crește eliminarea renală a calciului. Se pot administra și medicamente din clasa bisfosfonaților care inhibă resorbția osoasă, având efect hipocalcemiant.

Pentru a trata hipercalcemia cel mai important pas este descoperirea și eliminarea cauzei (îndepărtarea tumorii maligne, a hiperparatiroidismului, oprirea medicamentelor care pot determina hipercalcemie).

Hipercalcemia netratată afectează în timp oasele (chiste și tumori osoase, osteoporoză, fracturi), rinichii (nefrocalcinoză cu insuficiență renală) și sistemul nervos central (convulsii și comă).

Calciul este esențial pentru desfășurarea normală a proceselor metabolice din organism și de aceea o atenție deosebită trebuie acordată atât hipocalcemiei cât și hipercalcemiei descoperite întâmplător pe analizele de sânge.

Obezitatea la copii și adolescenți reprezintă o problemă de sănătate publică la nivel internațional, în America afectând aproximativ 17% dintre copii. Deși în Europa cifrele nu sunt la fel de îngrijorătoare, prevalența obezității pediatrice a crescut în ultimii ani. România ocupă locul. al treilea în Europa în ceea ce priveşte obezitatea infantilă.

Un copil este considerat supraponderal dacă indicele de masă corporală depășește percentila 85. Dacă depășește percentila 95 este considerat obez.

Cauzele obezității pediatrice

În 90 % din cazuri obezitatea se datorează factorilor de mediu (sedentarism, obiceiuri alimentare nesănătoase). Adesea părinții acestor copii pot avea și ei probleme cu greutatea ceea ce sugerează că este vorba despre un stil de viață în cadrul familiei.

La fel ca și adulții, copiii dar mai  ales adolescenții pot avea probleme emoționale cărora încearcă să le facă față refugiindu-se în mâncat. O situație dificilă la școală, presiunea de a obține mereu note mari, absența prietenilor sau a atenției din partea părinților pot duce la apariția tulburărilor de comportament alimentar.

Mâncatul emoțional se caracterizează prin recurgerea la mese frecvente, în lipsa senzației de foame, pentru a ameliora anxietatea.

Obiceiuri nesănătoase care determină creștere ponderală

• program neregulat al meselor
• consumul excesiv de produse semipreparate, dulciuri, chips-uri, băuturi carbogazoase cu zahăr
• consumul redus de fructe și legume proaspete
• reducerea orelor de joacă în aer liber
• privitul la televizor și jocurile pe calculator
• lipsa de somn

Aproximativ 10% din cazurile de obezitate pediatrică sunt asociate cu boli endocrine sau genetice.

În aceste situații copiii prezintă și alte simptome pe lângă excesul ponderal. Caracteristica principală a copiilor cu obezitate datorată unor boli endocrine, cum ar fi deficitul de hormon de creștere, hipotiroidismul sau sindromul Cushing, este încetinirea creșterii staturale. În mod normal copiii supraponderali au o creștere accelerată (la școală sunt mai înalți decât colegii lor de clasă). În schimb copiii cu obezitate de cauză endocrină sunt mici de statură.

Este important ca părinții să urmărească dezvoltarea copiilor și să se adreseze medicului endocrinolog dacă observă încetinirea creșterii.

Obezitatea din cadrul sindroamelor genetice este rară dar este frecvent severă. Debutează la o vârstă foarte mică, de obicei sub 5 ani. Adesea acești copii prezintă și alte tulburări de dezvoltare neuro-psihică. Cele mai frecvente sindroame genetice care asociază obezitate sunt sindromul Prader Willi (copiii prezintă o foame incontrolabilă), sindromul Laurence Moon Biedl și sindromul Down.

Complicațiile obezității

• Complicații metabolice (insulinorezistență, diabet zaharat tip 2, dislipidemie)
• Afectare cardio-vasculară (hipertensiune arterială, ateroscleroză)
• Afectare hepatică (steato-hepatită)
• Complicații endocrinologice (pubertate precoce, hiperandrogenism, sindromul ovarelor polichistice)
• Tulburări respiratorii (hipoventilație, apnee obstructivă de somn)
• Probleme osoase (alunecarea epifizei capului femural, deformări osoase)
• Efecte psihologice (inadaptare socială, scăderea încrederii în sine, depresie, scăderea performanței școlare)

Obezitatea la copil este o problemă importantă care trebuie privită de părinți cu multă seriozitate. Obezitatea afectează starea de sănătate a copilului atât în prezent cât și mai tarziu în viața de adult. Copiii cu exces ponderal au risc crescut de a deveni adulți obezi cu probleme cardio-vasculare. Riscul este mai mare pe măsură ce crește gradul obezității.

Cum prevenim obezitatea 

• Creșterea exercițiului fizic (mișcare zilnic sub orice formă: alergat, jucat în parc, mersul cu bicicleta sau rolele, practicarea unui sport regulat)
• Reducerea numărului de ore petrecute în fața televizorului sau a calculatorului
• Limitarea consumului excesiv de dulciuri, sucuri, băuturi carbogazoase cu zahăr, alimente de tip fast-food, sărace în nutrienți dar bogate în calorii. Încurajarea copilului să bea apă în locul sucurilor.
• Evitarea folosirii anumitor alimente preferate de copii, precum dulciurile sau snaks-urile, pe post de recompensă sau pentru alungarea indispoziției
• Existența unui program regulat al meselor și descurajarea mâncatului în fața televizorului sau a calculatorului
• Încurajarea consumului zilnic de fructe și legume (se preferă fructele proaspete ca atare deoarece sunt bogate în fibre, și mai puțin sucurile de fructe în care se concentrează mai mult zahăr)

Creșterea prevalenței obezității în rândul copiilor reprezintă un semnal de alarmă asupra sănătății acestora. Educarea copiilor de mici să aibă un stil de viață sănătos, să mănânce regulat și să practice exercițiul fizic îi va ajuta să păstreze aceste obiceiuri și când vor deveni adulți.

Vitamina D este cunoscută pentru rolul esențial în menținerea valorilor normale ale calciului și fosforului prevenind astfel rahitismul și osteoporoza. Efectele benefice ale acesteia asupra organismului depășesc însă sfera metabolismului osos.

Vitamina D este implicată în reglarea funcțiilor sistemului imun și dezvoltarea creierului, jucând un rol important și în timpul sarcinii. Menținerea unor valori suficiente pe parcursul sarcinii are beneficii atât pentru mama cât și pentru făt.

• reducerea riscului anumitor tipuri de cancer
• scăderea riscului de diabet
• combaterea sclerozei multiple
• scăderea riscului de a naște un copil rahitic sau de a dezvolta rahitism în copilărie

Există studii care arată că un nivel scăzut de vitamina D crește riscul de a dezvolta complicații pe parcursul sarcinii: preeclampsie, infecții, naștere prematură.

Recent cercetătorii olandezi au descoperit că femeile care aveau un nivel scăzut de vitamina D la 20 de săptămâni de sarcină au prezentat un risc crescut de a avea un copil care să dezvolte tulburări din spectrul autismului până la vârsta de 6 ani.

Aceste descoperiri întăresc recomandarea generală ca femeile gravide să primească suplimente de vitamina D, așa cum primesc și suplimente de acid folic pentru a preveni complicații precum spina bifida. Suplimentarea cu vitamin D ar putea reduce incidența autismului, tulburare de comportament care afectează interacțiunile sociale ale copilului.

Deficitul de vitamina D este frecvent în rândul populației deoarece s-a limitat expunerea la soare principalul mod prin care organismul uman produce vitamina la nivelul pielii. Aceasta apare în special în cazul persoanelor care trăiesc în țările nordice sau petrec foarte multe ore la birou, la persoanele cu pielea închisă la culoare sau la cele care își acoperă corpul din motive religioase. Folosirea cremelor de fotoprotecție pentru prevenția cancerului de piele reprezintă o altă explicație pentru scăderea nivelului vitaminei D. Pe lângă sinteza cutanată această vitamină poate fi dobândită și prin consumul de pește (somon, ton) și uleiuri de pește, lapte, ouă (gălbenușul), anumite cereale.

În literatura de specialitate există mai multe date care susțin posibila asociere a deficitului de vitamina D cu tulburări din spectrul autismului. Vitamina D ar putea influența comportamentul autist prin activarea unei gene responsabilă pentru producerea unei enzime care transformă triptofanul în serotonină la nivelul creierului.

Doi hormoni produși la nivelul creierului implicați în comportamentul social, oxitocina și vasopresina, sunt activați de vitamina D. Receptorii vitaminei D apar într-o varietate de țesuturi cerebrale devreme în dezvoltarea fătului iar activarea acestora crește rata de dezvoltare neuronală.

Alte studii au arătat efectele negative ale deficitului vitaminei D asupra dezvoltării creierului fătului în timpul celui de-al doilea trimestru de sarcină. Printre acestea se numără riscul crescut de schizofrenie și tulburări de limbaj. Încă din viața fetală o cantitate suficientă de vitamina D reduce probabilitatea dezvoltării autismului prin consolidarea sistemului imunitar al fătului și reducerea inflamației la nivel celular.

Până în prezent sunt descriși numeroși factori implicați în apariția autismului iar deficitul de vitamina D ar putea fi unul dintre ei. Autismul este o tulburare de etiologie multifactorială, incomplet elucidată. Sunt necesare studii ulterioare care să clarifice rolul posibil al deficitului de vitamina D în apariția autismului.

Este important ca viitoarele mămici să meargă la medic pentru a li se măsura nivelul de vitamina D și a primi suplimente dacă este necesar corectând astfel deficitul. Administrarea vitaminei D fără recomandarea medicului poate avea efecte nocive asupra evoluției sarcinii.

Osteoporoza este o boală caracterizată prin scăderea densității minerale osoase care apare atât la femei cât și la bărbați o dată cu înaintarea în vârstă. Prevenția osteoporozei este un subiect de interes în societatea modernă în care se dorește o îmbătrânire de calitate.

Osul este un țesut viu, aflat într-un proces continuu de creştere și remodelare. Prevenția osteoporozei începe cu dezvoltarea şi atingerea unei mase osoase maxime în tinereţe. Vârful de masă osoasă este atins în jurul vârstei de 20 de ani. Procesul de îmbătrânire al organismului afectează și țesutul osos cu scăderea treptată a densității și rezistenței osoase. Acest lucru poate duce la apariția fracturilor de fragilitate.

Femeile aflate la menopauză au un risc crescut și trebuie să acorde o atenție deosebită sănătății osoase. Osteoporoza este o boală care nu doare fiind depistată uneori doar după apariția complicațiilor și anume fracturile de fragilitate.

Cum facem prevenția osteoporozei?

• Calciul: Aportul scăzut de calciu accelerează demineralizarea osoasă și instalarea osteoporozei. Alimentele bogate în calciu: lapte şi produsele lactate, tofu, peşte, sucuri de fructe, legumele verzi precum spanacul, mazărea, dovleceii, prazul, brocoli, castravete. Acestea nu trebuie să lipsească de la nici o masa. Dacă aportul de calciu din alimente nu este suficient se recomandă suplimente de calciu (1000 mg pentru adulții sub 50 de ani și 1200 mg pentru cei peste 50 ani).

• Vitamina D: Favorizează absorbția calciului din alimente și menține masa osoasă. Poate fi sintetizată la nivelul pielii prin expunerea la soare. Alimente bogate în vitamina D: macroul, somonul, tonul, sardinele, gălbenuşul de ou, ficatul de vită, cerealele, nucile. În cazul persoanelor care nu se expun la soare (muncă în spații închise, țări cu puțin soare) sau nu consumă alimentele precizate se recomandă suplimente de Vitamina D 800-1000 UI/zi

• Magneziul: Contribuie la mineralizarea oaselor și menținerea nivelurilor normale ale calciului în organism. Deficitul de calciu este dificil de corectat dacă este și hipomagnezemie (nivel scăzut de magneziu). Alimentele bogate în magneziu: semințe de floarea soarelui, de dovleac, târâțe de grâu, nuci, spanac, busuioc, migdale, fistic, avocado

• Suplimentarea cu Calciu 1000 mg/zi și vitamina D 1000 UI/zi se recomandă la toate femeile aflate la menopauză pentru prevenirea osteoporozei

Obiceiuri sănătoase

• Renunțarea la fumat și consumul moderat de alcool

• Consumul moderat de cafea: Cafeaua crește eliminarea renală a calciului. La fiecare 100 mg de cafeină ingerată organismul pierde 6 mg de calciu.

• Evitarea băuturilor dulci carbogazoase: acestea au un conținut ridicat de acid fosforic, ce crește cantitatea de calciu eliminat prin urină

• Activitate fizică: la fel ca și mușchii, scheletul devine mai puternic când este antrenat. Sedentarismul duce la pierderea calciului din oase și scăderea rezistenței scheletului.

• Se recomandă sporturile si activitățile care includ o componentă antigravitațională, prin susținerea unor greutăți sau a greutății propriului corp: mers pe jos, gimnastică, aerobic, jogging.

Osteoporoza și fracturile de fragilitate nu trebuie considerate ca fiind consecințe firești ale îmbătrânirii. Calitatea vieții depinde în mare măsură de contribuția pe care o aducem zi de zi la menținerea sănătății.

Niciodată nu este târziu să ne schimbăm în bine stilul de viață, pentru a ne păstra sănătatea. Dobândirea și menținerea unor obiceiuri sănătoase pe tot parcursul vieții încetinește procesul fiziologic de scădere a masei osoase.

Nodulii tiroidieni reprezintă modificări în structura glandei tiroide vizibile clinic sub forma unei tumefieri sau creșteri anormale în regiunea gâtului. Sunt descoperiți prin palpare la 5% din populație iar prin ecografie tiroidiană la 50% din populație. Cel mai frecvent apar la femeile peste 50 ani.

Creșterea accesibilității la investigațiile imagistice (ecografie, tomografie computerizată) a dus la descoperirea accidentală frecventă a nodulilor tiroidieni. Asocierea cuvântului nodul cu posibilitatea existenței unei afecțiuni maligne creează în rândul pacienților o stare de anxietate. Aceasta de multe ori întârzie adresarea către un specialist sau tratamentul.

Cele mai frecvente întrebări ale pacienților nou diagnosticați cu noduli tiroidieni

De ce au apărut?

Cauzele apariției nodulilor tiroidieni nu sunt încă pe deplin cunoscute. Printre factorii implicați se numără

• deficitul de iod
• ereditatea (rude de gradul I cu noduli tiroidieni)
• iradierea la nivelul gâtului (în special în copilărie)

În urma exploziei de la Cernobîl din 1986, a crescut exponențial numărul de cancere tiroidiene în zonele afectate de poluarea radioactivă (inclusiv în țara noastră) în special în rândul celor care în perioada respectivă erau copii.

Care sunt principalele simptome?

Majoritatea nodulilor nu produc simptome.

În cazul nodulilor mari pot să apară semne de compresie a structurilor vecine

• răgușeală
• dificultăți la respirat
• înghițit
• tuse seacă

Unii noduli pot fi funcționali (produc hormoni tiroidieni) determinând simptome de hipertiroidie

• transpirație
• agitație
• scădere în greutate
• insomnie
• palpitații
• diaree

Cum investigăm nodulii tiroidieni?

În cazul descoperirii unei formațiuni la nivelul gâtului vizita la medicul endocrinolog este foarte importantă pentru evaluarea completă a glandei tiroide și stabilirea planului de tratament.

Investigarea nodulilor tiroidieni cuprinde

• Inspecția și palparea glandei tiroide. De obicei nodulii elastici, mobili nu pun probleme. Nodulii duri, fixați de țesuturile din jur, însoțiți de adenopatii (ganglioni) la nivelul gâtului sau care au crescut brusc pot fi periculoși și de aceea necesită evaluare de urgență
• Analize de sânge specifice: TSH, FT4, ATPO, calcitonină (marker pentru cancerul tiroidian medular – un tip de cancer rar dar cu prognostic prost)
• Ecografia tiroidiană – măsoară și descrie structura nodulilor și evaluează riscul de malignitate
• Scintigrafia tiroidiană cu iod – pentru nodulii care produc hormoni tiroidieni în exces
• Puncția-biopsie tiroidiană cu ac fin – pentru nodulii mai mari de 1 cm cu caracteristici ecografice suspecte. Este o investigație obligatorie pentru a stabili dacă un nodul tiroidian ar putea fi cancer tiroidian.

Puncția tiroidiană reprezintă o procedură nedureroasă, puțin invazivă și nu are riscul de împrăștiere a celulelor în alte țesuturi, lucru de care pacienții se îngrijorează frecvent.

Sunt maligni?

Cei mai mulți noduli tiroidieni sunt benigni.

Doar 5-10% dintre nodulii tiroidieni sunt maligni. Riscul de malignitate este mai mare când se descoperă nodulii tiroidieni la bărbații tineri sau la copii.

Cu toate că investigațiile prezentate mai sus ne aduc multe informații, excizia chirurgicală cu examen histo-patologic este singura procedură care stabilește cu certitudine caracterul benign sau malign al nodulilor tiroidieni.

Prezența nodulilor tiroidieni (benigni sau maligni) nu semnifică transmiterea obligatorie a acestei patologii la urmași.

Cum tratăm nodulii tiroidieni?

În general nodulii tiroidieni nu evoluează sau evoluează lent în timp și nu afectează calitatea vieții.

Dacă analizele hormonale sunt normale iar la ecografie nu apar modificări suspecte tratamentul nodulilor tiroidieni nu este necesar. Se recomandă control endocrinologic periodic, la 6-12 luni cu ecografie și TSH.

Nodulii simptomatici fie prin compresie, fie prin producție de hormoni tiroidieni au indicație de tratament chirurgical.

În cazul nodulilor maligni se efectuează excizia chirurgicală a întregii tiroide. Ulterior se poate administra radio-iod pentru distrugerea resturilor de țesut tiroidian. Majoritatea cancerelor de tiroidă se vindecă în totalitate și numai în cazuri rare reprezintă o amenințare pentru viață.

Oxitocina este un hormon peptidic secretat de hipotalamus și depozitat la nivelul hipofizei posterioare. Este cunoscută și sub denumirea de hormoul iubirii datorită rolului său în comportamentul uman.

Oxitocina este implicată în apariția sentimentelor de recunoștință, încredere, atașament după actul sexual, conexiunea mamă-bebeluș. Leziuni la nivelul hipotalamusului sau hipofizei pot afecta producția sau secreția de oxitocină cu efecte incomplet cunoscute asupra organismului.

Oxitocina și rolurile sale în organism

• inițierea travaliului (contracțiile uterine) la femeia gravidă și expulzarea fătului
• ejecția laptelui prin contracția celulelor mioepiteliale ce înconjoară alveolele mamare
• din punct de vedere psihologic contribuie la reducerea anxietății și creșterea încrederii în sine
• la mame determină apariția instinctului matern

Fiind produsă la nivelul creierului, oxitocina poate fi scăzută în numeroase afecțiuni care afectează sistemul nervos central (în special hipotalamusul și hipofiza). Printre acestea se numără tumorile, iradierea sau chirurgia cerebrală, bolile infiltrative (sarcoidoza) sau autoimune.

Empatia – sau cât de mult îi înțelegem pe cei din jur

Empatia reprezintă o reacție afectivă față de o altă persoană, capacitatea de a recunoaște și, într-o oarecare măsură, de a împărtăși sentimentele (cum ar fi tristețea sau fericirea) unei alte ființe, chiar dacă aceasta nu le exprimă explicit.

Cu alte cuvinte empatia se referă la capacitatea de a te pune în locul altcuiva. Atunci când este prezentă această calitate ne ajută sa interacţionăm mai ușor și mai eficient cu cei din jurul nostru. Persoanele prezintă grade variate de empatie.

Ce legătură există între oxitocină și empatie?

Cercetătorii de la Universitatea din Cardiff au investigat comportamentul empatic la pacienții care au rămas cu un nivel redus de oxitocină după intervenții chirurgicale cerebrale. 35 de pacienți cu insuficiență hipofizară după operație (nivel scăzut de hormoni hipofizari) au fost comparați cu un grup de oameni sănătoși. Cei cu niveluri scăzute ale oxitocinei în sânge au avut dificultăți în recunoașterea emoțiilor altor persoane comparativ cu grupul de oameni sănătoși.

Acest studiu, deși nu este foarte mare, deschide noi perspective de cercetare în domeniul psihiatriei și al psihologiei. Încă o dată se dovedește complexitatea sistemului nostru endocrin și rolul hormonilor pentru buna funcționare a organismului.

Pacienții care au suferit intervenții chirurgicale la nivelul hipofizei se află la risc de a avea oxitocina scăzută în sânge. Acest lucru le-ar putea afecta comportamentul emoțional și starea psihologică de bine.

Studii mai largi sunt necesare pentru a stabili dacă măsurarea nivelelor de oxitocină din sânge și tratarea persoanelor cu deficit de oxitocină prezintă beneficii pentru echilibrul emoțional al pacienților.

Sarcina reprezintă o perioadă în care se produc numeroase modificări hormonale care contribuie la dezvoltarea normală a fătului. Glanda tiroidă a gravidei se adaptează noii situații, crescând ușor în dimensiuni și secretând cantități mai mari de hormoni tiroidieni. Aceste modificări se datorează excesului de estrogeni din timpul sarcinii și secretiei de către placentă a hormonului HCG sau Human Chorionic Gonadotrophin (detectat de testele de sarcină).

În timpul sarcinii hormonii tiroidieni contribuie la dezvoltarea normală a sistemului nervos al fătului. În primele 10-12 săptămâni de sarcină fătul este dependent în totalitate de hormonii tiroidieni proveniți de la mamă. Tiroida fătului se formează și începe să producă hormoni tiroidieni la sfârșitul primului trimestru de sarcină.

Pentru ca pe timpul sarcinii să existe o cantitate adecvată de hormoni tiroidieni trebuie ca mama să aibă o funcție tiroidiană normală și un aport adecvat de iod. Sarcina este o perioadă în care necesarul de iod crește. Acesta este esențial pentru sinteza hormonilor tiroidieni atât în tiroida mamei cât și a în cea a fătului.

Organizația mondială a sănătății recomandă un aport de iod de 200 mcg/zi în timpul sarcinii.

Este bine de ştiut atât înainte de a fi gravidă, cât şi în timpul sarcinii dacă există sau nu o patologie tiroidiană. Momentan screening-ul (depistarea) disfuncțiilor tiroidiene nu este obligatoriu pentru toate gravidele. Cu toate acestea la numeroase congrese internaționale se discută despre rolul acestuia în prevenirea complicațiilor materno-fetale.

Femeile aflate la risc de a dezvolta o afecțiune tiroidiană pe parcursul sarcinii

• cele cu istoric familial de boli tiroidiene
• care prezintă simptome sau semne clinice de afectare tiroidiană
• cele la care se depistează guşă
• anticorpi antitiroidieni (ATPO şi/sau ATGL) pozitivi sau alte boli autoimune( diabet zaharat tip I, boală celiacă, vitiligo),
• femeile cu istoric de avort spontan sau naştere prematură, cu infertilitate
• care au fost expuse anterior radiaţiilor în zona capului și gâtului (de exemplu, ca tratament pentru cancer)

Dacă vă regăsiți în una din aceste situații recomand consultarea unui medic endocrinolog în momentul apariției sarcinii sau chiar înainte de a rămâne gravidă, dacă sarcina este programată.

Patologia tiroidiană este foarte răspândită în populația generală, mai ales în rândul femeilor. De multe ori simptomele lipsesc iar pacienta nu știe că are o afecțiune tiroidiană. Hipo sau hipertiroidia determină tulburări de ciclu menstrual și infertilitate. Pe parcursul sarcinii aceste afecțiuni pot avea efecte negative atât asupra fătului cât și asupra mamei.

Hipotiroidia este frecventă în sarcină. Determină hipertensiune gestațională, naștere prematură, copii cu greutate mică, malformați congenitale, retard mental, hemoragii postpartum, anemie, avort.

Hipertiroidia este mai rară în sarcină. Produce preeclamsie, insuficiența cardiacă, dezlipire de placentă, infecții și hemoragii postpartum, avenime și chiar avort spontan.

Nodulii tiroidieni nu influențează fertilitatea femeii sau dezvoltarea intrauterină a fătului. Însă pe parcursul sarcinii nodulii tiroidieni pot crește ca număr sau dimensiuni.

Tiroidita cronică autoimună are o evoluție variabilă în sarcină. Femeile cu tiroidită autoimună dar cu funcție tiroidiană normală pot dezvolta hipotiroidie pe parcursul sarcinii. Tiroida lor nu se poate adapta la necesarul crescut de hormoni tiroidieni. În plus, unii dintre anticorpii antitiroidieni existenţi la mamă pot traversa placenta. Astfel sunt afectate formarea şi funcţionarea tiroidei copilului.

Femeile care suferă de afecțiuni tiroidiene trebuie monitorizate de un medic endocrinolog pe toată durata sarcinii deoarece necesarul de hormoni tiroidieni variază de la un trimestru la altul.

Personal consider că este bine ca orice femeie să se asigure că glanda tiroidă funcționează normal, înainte de a rămâne gravidă. De asemenea funcția tiroidiană trebuie verificată la orice femeie investigată pentru infertilitate.

Evaluarea pentru o posibilă afecțiune a tiroidei presupune doar două analize de sânge  (TSH și ATPO) și o ecografie tiroidiană. Acest screening poate preveni posibile complicații materne și fetale care vor necesita investigații și proceduri ulterioare mult mai costisitoare.

Meditația reprezintă o practică veche de peste 5000 de ani, prin care mintea este golită de gânduri și atenția este direcționată către momentul prezent. Deși este considerată o componentă a religiilor estice, meditația este din ce în ce mai des folosită în lumea vestică pentru relaxare și deconectare de la stresul zilnic.

Efectele benefice ale meditației

• construirea unei forțe interioare vitale superioare
• dezvoltarea compasiunii, răbdării și iertării
• creșterea capacității de concentrare
• relaxarea corpului și a minții
• scăderea stresului și a anxietății
• reducerea procesele inflamatorii din organism

Recent a fost demonstrat impactul la nivel hormonal și biochimic al acestei forme de relaxare. Cercetătorii americani au dovedit că practicarea zilnică a meditației reduce nivelul moleculelor inflamatorii din organism și al hormonului de stres cu 15 %.  Mai mult, psihiatrii susțin rolul acestei practici în tratarea anxietății și a altor tulburări afective.

Anxietatea se caracterizează printr-un sentiment de nesiguranță și îngrijorare continuă în legătură cu un posibil pericol. În lumea modernă această afecțiune este din ce în ce mai frecventă, afectând 25 % din populație. 

Cercetătorii britanici au studiat efectele meditației asupra a 89 de pacienți care sufereau de anxietate. Aceștia au fost împărțiți în două grupuri egale. Timp de 8 săptămâni primul grup a urmat un curs de meditație iar cel de-al doilea un curs de management al stresului. Înainte și după încheierea cursurilor participanții au fost supuși unui test de stres. Ei au fost anunțați că trebuie să susțină un discurs în fața unei audiențe (situație care crează un nivel ridicat de anxietate în special în rândul persoanelor emotive).

La pacienții care au urmat cursul de meditație valorile hormonului de stres (cortizolul) și ale proteinelor inflamatorii (IL-6, TNF-alpha) au fost mai mici în timpul situației stresante. Participanții care au urmat cursul de management al stresului au avut valori crescute ale cortizolului și moleculelor inflamatorii la proba discursului în public atât înainte cât și după finalizarea cursului.

Astfel meditația s-a dovedit a fi o metodă puțin costisitoare dar eficientă pentru a face față situațiilor stresante.

Există numeroase tehnici de meditație: concentrarea pe respirație, pe un sunet, pe un obiect, autoanaliza corporală, rugăciunea. Fiecare persoană poate experimenta și alege metoda cea mai potrivită pentru nevoile și personalitatea sa. Însă indiferent de tehnica aleasă, autodisciplina și perseverența sunt factorii cheie pentru a beneficia de afectele pozitive ale meditației.

Studii viitoare urmează să dovedească unde se situează meditația în cadrul practicii medicale. Rămâne o formă de relaxare sau ar putea fi introdusă în tratamentul unor boli psihiatrice sau chiar organice?

Sursa telegraph

Seleniul, descoperit în 1817 de chimistul suedez Berzelius, este un mineral cu proprietăți antioxidante și antitumorale. Cu toate că se găsește în cantități mici în organism, seleniul are beneficii majore pentru sănătate. Este componentul esențial al unor enzime cu rol în imunitate și protecție împotriva infecțiilor și cancerului.

Surse alimentare de seleniu

• vegetale: nucile braziliene, drojdia de bere, germenii de grâu, cerealele fortificate cu seleniu
• animale: peștele, carnea roșie, ouăle, viscerele (ficat, rinichi)

În România, solul nu conține suficient seleniu, ceea ce face ca nici vegetalele să nu fie la fel de bogate în seleniu. Acest lucru explică prezența deficitului de seleniu în organism. De asemenea carnea animalelor conține cantități variabile din acest mineral în funcție de procentul de seleniu din furajele consumate.

Rolurile seleniului în organism

• previne cancerul și bolile cardiovasculare
• antioxidant
• detoxfiant
• intervine în răspunsul imun
• mediază procesele inflamatorii din organism
• asigură buna funcționare a sistemului nervos și a glandei tiroide
• crește fertilitatea masculină și feminină.

Doza zilnică recomandată este de 60 micrograme pentru femei și 80 micrograme pentru bărbați. Tutunul și alcoolul scad absorbția seleniului în tubul digestiv. Doza maximă este de 400 micrograme/zi. Peste această doză seleniul devine toxic putând determina simptome precum căderea părului, fragilitatea unghiilor, amețelile, greața și gustul metalic în gură.

Glanda tiroidă este organul cu cel mai mare conținut în seleniu pe gram de țesut. La fel ca și iodul, seleniul este esențial pentru funcționarea normală a glandei tiroide. Seleniul intră în componența unor enzime de la nivel tiroidian (glutation peroxidază, 5’iodotironin deiodinază) care protejează celulele tiroidiene de acțiunea radicalilor liberi și asigură conversia periferică FT4 in FT3. Astfel seleniul contribuie la secreția unei cantiăți adecvate de hormoni tiroidieni.

Seleniul și bolile tiroidiene

Cercetătorii au descoperit că deficitul de seleniu este implicat în inițierea și progresia bolilor autoimune tiroidiene la persoanele cu predispoziție genetică. Cele mai fecvente sunt boala Basedow-Graves, tiroidita cronică autoimună (Hashimoto) și tiroidita post-partum.

În literatura de specialitate există numeroase studii despre rolul suplimentării cu seleniu la pacienții cu afecțuni autoimune tiroidiene.

La pacienții cu tiroidită cronică autoimună s-a observat că administrarea de seleniu 200 micrograme/zi s-a asociat cu reducerea progresivă a titrului de anticorpi antitiroidieni și imbunătățirea ecogenității tiroidei la examenul ecografic.

Fumatul a fost identificat ca și factor de rezistență la administrarea suplimentelor de seleniu.

Studiile au arătat beneficiile administrării seleniului în timpul sarcinii la femeile cu anticorpi antitiroidieni pozitivi pentru prevenția tiroiditei post-partum.

În boala Basedow-Graves seleniul ar putea fi folosit ca adjuvant în tratamentul cu medicamente antitiroidiene pentru normalizarea mai rapidă a funcției tiroidiene. De asemenea suplimentarea cu Seleniu 200 micrograme/zi este recomandată ca tratament al oftalmopatiei ușoare sau moderate asociate bolii Basedow-Graves.

Deși efectele seleniului asupra sănătății sunt multiple și complexe, acesta trebuie administrat doar la recomandarea medicului.

Sursa foto healthline, howrid

Anorexia nervoasă este o afecțiune din categoria tulburărilor de alimentație care afectează în 90% din cazuri femeile sub 30 de ani. Se caracterizează printr-o imagine distorsionată asupra propriului corp, înfometare și greutate sub limita normală.
Persoanele cu anorexie nervoasă își reduc foarte mult porțiile de mâncare din cauza deteriorării imaginii corporale și a fricii de a lua în greutate. Cu toate acestea ele simt senzația de foame. Înfometarea are consecințe severe asupra întregului organism și în mod special asupra sistemului endocrin.

Principalele glande endocrine afectate în anorexia nervoasă
sunt hipofiza, tiroida, glandele suprarenale și ovarele.

Anorexie nervoasă produce frecvent tulburări de ciclu menstrual și infertilitate. Aportul alimentar scăzut afectează axul hipotalamo-hipofizo-ovarian ceea ce înseamnă că ovarele nu mai primesc stimuli de la nivelul creierului pentru a produce hormoni feminini. Femeile cu anorexie nervoasă au un nivel scăzut de estrogeni și deficit de vitamina D din cauza nutriției incomplete. De aceea ele sunt la risc crescut de a dezvolta osteoporoză. Estrogenii și vitamina D au rol protectiv la nivelul scheletului, împiedicând pierderea de masă osoasă.

În anorexia nervoasă este afectată producția de hormoni tiroidieni și se poate produce chiar atrofia glandei tiroide. Astfel persoanele cu anorexie nervoasă pot prezenta semne clinice de hipotiroidie: bătăi ale inimii rare, piele uscată, temperatură corporală scăzută, căderea părului, astenie. Acest lucru se întâmplă deoarece organismul sesizează lipsa nutrienților și încearcă să funcționeze la un nivel cât mai scăzut pentru a nu își consuma rezervele de energie. Tratamentul cu hormoni tiroidieni nu este necesar. De obicei după reluarea unei alimentații normale și creșterea în greutate dezechilibrul hormonal dispare.

Modificările din anorexia nervoasă reprezintă un stres important pentru organism. Acest lucru este dovedit și prin creșterea secreției de cortizol (hormonul stresului). Hipofiza sesizează faptul că organismul este afectat de lispa unei alimentații complete și de aceea stimulează glandele suprarenale să producă o cantitate crescută de cortizol.

Malnutriția afectează producția hepatică de IGF1 factor necesar pentru creșterea în înălțime la copii.
Astfel copii care suferă de această tulburare alimentară vor avea niveluri mici de IGF1 și hormoni tiroidieni. Acest lucru va afecta creșterea în ănălțime. Dacă deficitul nu este corectat la timp vor ajunge adulți cu statură joasă.

Majoritatea tulburărilor hormonale sunt reversibile. Acestea dispar după reluarea unui regim alimentar echilibrat și revenirea la o greutate corporală normală. Statura joasă, osteoporoza și infertilitatea reprezintă însă complicații pe termen lung în anorexia nervoasă.

Pe lângă tratamentul medical și regimul alimentar echilibrat acești pacienți au nevoie de consilierea unui psihoterapeut și de susținere familială. Conștientizarea și acceptarea problemei sunt primii pași în lupta cu această tulburare de comportament alimentar.

Sura foto today

Scăderea în greutate este urmată de multe ori de un recâștig al kilogramelor pierdute (efectul yo-yo). Acest lucru determină numeroase frustrări în rândul persoanelor care se luptă cu problema obezității. 80% dintre persoanele cu obezitate ajung la greutatea pe care o aveau înaintea începerii dietei în apoximativ 12 luni.

Cercetătorii au descoperit că această greutate oscilantă nu se datorează doar întoarcerii la vechile obiceiuri alimentare. Un rol important îl au și modificările biologice complexe care au loc la nivelul tractului intestinal al persoanelor obeze sau supraponderale.

Studii recente efectuate pe șoricei de laborator au descoperit o posibilă explicație pentru dificultatea în menținerea greutății după încheierea unei diete. Aceasta s-ar putea datora unor bacterii intestinale (microbiom intestinal) care memorează greutatea din trecut a persoanei care a slăbit.

Descrierea studiului:

În studiul publicat în revista de medicală Nature șoriceii obezi au fost trecuți de la o dietă bogată în grăsimi la o alimentație bine echilibrată. Astfel nu a mai existat diferențe între aceștia și grupul control în ceea ce privește greutatea corporală și factori metabolici (zahărul și grăsimile din sânge)

Cu toate acestea cercetătorii au identificat bacterii intestinale diferite la șoriceii care fuseseră obezi. Aceste bacterii aveau tendința de a accelera viteza de creștere în greutate atunci când șoriceilor li s-a dat acces la alimente bogate în grăsimi. Cercetătorii au realizat însămânțarea intestinală a șoriceilor cu normoponderali (grupul control) cu bacterii de la grupul obez. Apoi au observat că șoriceii normoponderali au început să crească în greutate mai rapid, având aceeași dietă.

Cercetările sunt abia la început și nu există încă studii pe subiecți umani.

Dacă se va descoperi că în microbiomul uman se produc modificări asemănătoare cu cele ale șoriceilor de laborator, se pot dezvolta terapii medicale de viitor. Acestea ar putea să-i ajute pe pacienții obezi în lupta cu kilogramele în plus.

Modificarea microbiomului este un proces dificil de realizat și nu înlocuiește comportamentul alimentar sănătos și activitatea fizică zilnică. Aceștia rămân factorii cei mai importanți pentru menținerea unei greutăți constante după încheierea dietei.

Sursa: theguardian.com, nature.com